Noutăți

Insuficiența cardiacă este o problemă majoră de sănătate, având o mortalitate crescută, de 20% la un an de la diagnostic și de 53% la 5 ani, conform unui studiu observațional. Prevalența crește cu vârsta, de la aproximativ 1% pentru persoanele cu vârsta <55 ani, la > 10% la persoanele cu vârsta peste 70 de ani. Deși peste 50% dintre pacienții cu insuficiență cardiacă sunt femei, acestea au o rată de supraviețuire mai mare decât bărbații.

Cuprins

• Ce este insuficiența cardiacă?
• De ce apare insuficiența cardiacă?
• Simptomele insuficienței cardiace
• Diagnosticul insuficienței cardiace
• Cum se tratează insuficiența cardiacă?

Ce este insuficiența cardiacă?

Insuficiența cardiacă este un sindrom clinic caracterizat prin simptome și semne specifice, determinate de modificări cardiace structurale și/sau funcționale, coroborate fie cu o creștere a nivelului de peptide natriuretice, fie cu dovezi obiective de congestie pulmonară sau sistemică. Mai concret, este stadiul final al tuturor bolilor cardiovasculare, când este afectată capacitatea inimii de a pompa sângele către organe și țesuturi și de a primi înapoi sângele de la acestea.

De ce apare insuficiența cardiacă?

Insuficiența cardiacă este determinată de un spectru larg de afecțiuni cardiace, cele mai frecvente fiind reprezentate de:

• boala coronariană aterosclerotică - este provocată de îngustarea arterelor care alimentează cu sânge miocardul (mușchiul cardiac), prin depunerea de grăsimi (plăci de aterom) pe pereții acestora, determinând apariția manifestărilor clinice care pot varia de la angina pectorală stabilă până la diferite tipuri de infarct miocardic
• hipertensiune arterială - în absența tratamentului conduce la îngroșarea (hipertrofierea) pereților cardiaci și la apariția cardiopatiei hipertensive
• afecțiuni valvulare (valvulopatii) - implică o închidere sau o deschidere incompletă a acestora, provocată de afecțiuni congenitale sau dobândite, precum infecția valvelor (endocardite) sau îmbătrânirea valvelor (valvulopatii degenerative)
• afecțiuni ale miocardului (cardiomiopatii) - acestea pot fi moștenite (au un substrat genetic) sau dobândite, spre exemplu în urma expunerii la anumite substanțe toxice, precum alcoolul, unele medicamente (chimioterapie) sau prin inflamarea miocardului (miocardite) de cauză infecțioasă sau non-infecțioasă.
• afecțiuni ale pericardului, un sac fibro-seros care învelește inima (pericardite, tamponada cardiacă)
• afecțiuni ale sistemului electric al inimii: tahiaritmii, bradiaritmii
• boli cardiace congenitale, care apar în timpul vieții intrauterine (defecte septale atriale/ventriculare, tetralogia Fallot etc.).

Simptomele insuficienței cardiace

Simptomele cardinale ale insuficienței cardiace sunt reprezentate de:

• dispnee (respirație grea / senzație de sufocare) la efort sau în repaus, în stadiile avansate
• tuse cardiacă, de obicei seacă și mai frecvent noctună
• umflarea picioarelor datorită retenției de lichide, cu creștere secundară în greutate
• fatigabilitate (oboseală), cu reducerea progresivă a toleranței la efort

Diagnosticul insuficientei cardiace

Diagnosticul insuficienței cardiace se efectuează etapizat. Prima etapă implică o anamneză amănunțită pentru evaluarea prezenței simptomelor de insuficiență cardiacă (de ex. dispnee, fatigabilitate) și a factorilor de risc cardiovascular (fumat, consum de alcool, obezitate, hipertensiune arterială, dislipidemie, diabet zaharat). Ulterior examenul fizic este important pentru decelarea semnelor de insuficiență cardiacă (de ex. edeme periferice, raluri pulmonare de stază) și este completat cu o electrocardiogramă de repaus pentru a verifica eventuale modificări ale activității electrice cardiace. Analizele de laborator uzuale sunt de asemenea necesare pentru evaluarea altor comorbidități. Radiografia pulmonară este utilă pentru a identifica alte posibile cauze de dispnee (de ex. boli pulmonare) dar și pentru a furniza dovezi de insuficiență cardiacă (ex. congestie pulmonară, cardiomegalie - inimă mărită)

A doua etapă implică recoltarea unor peptide natriuretice (cel mai adesea NT-proBNP), substanțe secretate de miocitele cardiace suprasolicitate.

În a treia etapă, dacă peptidele natriuretice prezintă concentrații crescute este necesară efectuarea unei ecocardiografii pentru evaluarea prezenței modificărilor structurale și/sau funcționale dar și pentru stabilirea tipului de insuficiență cardiacă: cu fracție de ejecție a ventricului stâng prezervată (≥50%), moderat redusă (41-49%) sau redusă (≤40%). În ultima etapă se vor efectua investigații paraclinice pentru elucidarea cauzei insuficienței cardiace, în funcție de contextul fiecărui pacient, precum Holter ECG/24h, test ECG de efort, angioCT coronarian, coronarografie, scintigrafie miocardică, IRM cardiac etc.

Cum se tratează insuficiența cardiacă?

Tratamentul insuficienței cardiace este variat. Modificarea stilului de viață este esențială pentru controlul adecvat al insuficienței cardiace prin: reducerea consumului de sare (<5g/zi), reducerea consumului de lichide la 1,5-2l/zi în formele severe și monitorizarea periodică a greutatății corporale (o creștere de>2kg în 3 zile sugerând o retenție de lichide), controlul optim al factorilor de risc cardiovascular (ex. renunțare la fumat/consum de alcool, scădere ponderală, monitorizarea tensiunii arteriale la domiciliu, monitorizarea periodică a profilului lipidic și a celui glicemic în cazul pacienților diabetici).

Tratamentul farmacologic implică multiple clase de medicamente ce au ca scop ameliorarea simptomatologiei, îmbunătățirea funcției cardiace și reducerea mortalității. Acesta trebuie individualizat la fiecare pacient de către medicul specialist cardiolog, conform ghidurilor europene în vigoare, în funcție de tipul de insuficiență cardiacă și de comorbiditățile asociate.

În anumite cazuri tratamentul farmacologic nu este suficient fiind necesară apelarea la un tratament intervențional/chirurgical ce presupune: implantarea unor dispozitive speciale (terapie de resincronizare cardiacă, defibrilator implantabil), revascularizare coronariană prin implantarea unui stent sau efectuarea unui bypass aorto-coronarian, înlocuirea unei valve disfuncționale.

În ciuda terapiei maximale, insuficiența cardiacă poate progresa spre faze avansate, având indicație de dispozitive  de asistare ventriculară, ca punte fie până la recuperarea funcției cardiace, fie până la efectuarea unui transplant de cord sau ca și destinație finală, la pacienții ineligibili pentru transplant cardiac.